Compositions

Cinzia Aceti - Italia
Improvvisamente mi svegliai... buio totale, silenzio assoluto, tutto sembrava a me estraneo, una dimensione che non conoscevo. Mi sentivo frastornata, impaurita, dove mi trovavo?

Odori persistenti, profumi inebrianti, il cinguettio di alcuni uccelli, il tintinnio di una campanella, il vento. Iniziai a toccare ciò che mi circondava, sentii qualcosa che pungeva, dei piccoli, teneri oggetti di forma allungata come se fossero degli aghi. Dopo due passi avvertii un ostacolo che al tatto sembrava ruvido e in alcuni punti liscio... Profumi particolari... non avevo mai avuto un olfatto così sviluppato!
Ora dovevo far appello a questo senso per capire dove mi trovavo! La paura mi assalì , non riuscivo più a vedere, non percepivo i colori, non potevo ammirare la bellezza di ciò che vedevo, non mi potevo orientare, in pochi minuti mi sono ritrovata in un mondo a me estraneo, fatto di sensazioni, di profumi, di sentimenti.
Toccai dove stavo camminando, ebbi la sensazione che il terreno era sconnesso, con dei piccoli ostacoli, forse dei sassi, forse dei ciottoli. Potevo sentire la freschezza, la differenza di consistenza, le forme delle foglie erano diverse e mi immaginai delle foglie lunghe altre dalle forme arrotondate, alcune piccolissime, altre un po’ più grandi, ma non riuscivo più a distinguere i colori, le sfumature di verde erano soltanto un ricordo. Verde intenso, verde bottiglia, verde bosco, verde chiaro, brillante, lucente.

Ora potevo solo immaginare tutto ciò che mi circondava come se fosse un quadro, un quadro senza profondità, non avrei più potuto vedere, osservare, ammirare ciò che mi circonda, il mio mondo ora era fatto di sensazioni e di immaginazione. La luce, l'azzurro, il bianco, la ripetitività dei motivi delle azulejos di Lisbona, era solo un ricordo! I suoni delle diverse lingue.... portoghese, francese, lituano, italiano, polacco, creolo, spagnolo, rumeno, le diverse culture, le esperienze professionali sarebbero per sempre rimaste nel mio cuore.

Daniela Laic - Roumanie 
Imi imaginam, intr-o zi, ca vantul este verde, caldura este galbena, focul este rosu si valurile sunt albastre.   
Nu le vedeam, dar le simteam pe toate prin toti porii mei insetati de cunoastere.
Si intr-o zi, in Gradina Botanica din Lisabona, am vazut toate acestea, verdele este vantul, padurea; galbenul este soarele, rosul este parul fecioarei, iar albastra este marea. 
In acel moment mi-am deschis sufletul catre voi si v-am spus toate acestea!
Am spus de multe ori
Ca am vazut natura,
Din pamant si pana la nori
Dar nu-mi era totuna!
Sa asculti linistit, pe-o banca
Vantul, suierand prin plete,
Soarele placut de parca
Imi alina orice durere!
Am crezut ca nu-i adevarat
Dar am privit catre apus
Si am vazut ca soarele-i pe mare
Asa cum mi-am inchipuit.
 

Elena Tenti - Italie
Non sento niente…. tutto intorno a me tace.

Solo il calore della luce che sembra raggiungermi, toccarmi. Provo ad aprire gli occhi, ma la luce è accecante, fortissima. Non riesco a guardare intorno…. sto ancora al buio, in quella "notte" che conosco molto bene e che, ormai, non mi spaventa più. Ma solo pochi istanti, o almeno a me, sembrano tali. Poi riprovo ad aprire gli occhi e, a tratti, permetto al sole di entrare, di scaldarmi. I colori del prato, del legno della corteccia degli alberi, delle foglie delle chiome sembrano dapprima di un bianco accecante, poi iniziano a far trasparire i colori, le loro tonalità. Mi ritrovo allora ad osservare, come non l'avessi ami visto prima, i particolari di un sasso o le nervature di una foglia. Il senso di meraviglia e di stupore è grandissimo e il sole, che all'inizio mi aveva accecato, ora sembra scaldarmi anche dentro, farmi capace di vedere, di osservare. Quanto tempo avevo passato al buio, quanto avevo cercato di ricordare i suoni, gli odori, le cose che costantemente prima vedevo e poi non riuscivo più a scorgere. Ora potevo di nuovo vedere e tornare a vivere, potevo di nuovo sentire.

Kornelia Benasiewicz 

Mais aprè un miracle, la visite de une Jardin botanique tropical….

Mam  wokół siebie ludzi z całej Europy, są dziewczyny z Rumuni jest sympatyczna Laima z Litwy, jest grupa wesołych Włochów, i życzliwi Hiszpanie nawet Maria z Malagi i Marie Laurence z Reunion, lecz ogród botaniczny w Belem daje wrażenie, ze jestem na końcu świata!

            To niesamowite i wspaniale, ze widzę rośliny znane ze szklarni, z palmiarni i polskich ogrodów botanicznych rosnące tu w ziemi przez cały rok! To cudowne widzieć te piękne Draceny, Cykasy, Brachysie i Chamaedory. To cala potęga i historia Portugalii mówi do mnie przez te rośliny !

     Jak zachować te wrażenia na zimowe wieczory i krótkie zimne dni? Chce zabrać ze sobą  to słonce, ta zieleń te bryzę z Tagu i Oceanu! Czy to możliwe?,  Oczywiście…. W pamięci, w zdjęciach zostaną na długo!...

Musique:

mazurek op 24. De Chopin

Lorenza Marchesini - Italie
Riacquisto la vista.

E’ una luce fortissima, abbagliante. Bianco e azzurro.
L’azzurro del mare e del cielo; l’azzurro della facciata di questa casa con le finestre incorniciate di bianco. Sono gli stessi colori delle isole greche.
Il bianco dell’architettura e della pietra. Il bianco del muro della lunga facciata del monastero di San Gerolamo. Il bianco di questo viale dove cammino a Lisbona, con le pietre sconnesse sotto ai miei piedi. Il bianco e l’azzurro degli azulejos.
L’azzuro di questo oceano illimitato che non vedo, ma che sento; l’odore  del mare che riconosco e il ricordo dell’oceano della Bretagna e del Marocco.
Vedo una città di questi due colori. Ma c’è  anche il vento, l’aria che percepivo quando non vedevo e mi rendeva chiaro tutto ciò che c’era attorno: il fiume Tago,  la gente, il rumore, la varietà di questa città che sale e scende.
E quando riprendo a vedere, tutte queste sensazioni trovano la loro giusta collocazione, come le facciate regolari delle case, con le finestre rettangolari tutte uguali, come il tracciato delle strade di Baixa, come la placa do commerco, che abbraccia il vento, il cielo, l’acqua.

Maria Sanchez Garcia - Espagne

LISBOA, UN DESCUBRIMIENTO 
Cierro los ojos y pienso en aquellos marinos que pisaban por primera vez lugares totalmente desconocidos.
Abro los ojos y estoy aquí, recorriendo las calles de Lisboa, sintiendo sus olores, descubriendo las tonalidades de sus fachadas, cuando el sol, al atardecer, refleja su luz sobre los azulejos. En las terrazas se oyen risas y la cadencia de esta bonita lengua. Se puede sentir la simpatía de sus gentes, y la calma, después de la dura jornada.
Quisiera ser varias personas en una sola, como Fernando Pessoa en sus poesías, para poder descubrir otras formas de vida. 
Llego a Belén y cuando entro al Monasterio los Jerónimos imagino los monjes que habitaban en él, escuchando las confesiones de esos marinos antes de partir al nuevo mundo. Qué miedo a lo desconocido, qué dolor por lo que se queda en tierra, cuántas horas de melancolía! Pero qué valentía, enfrentándose a la inmensidad del océano, sin dejarse abatir por las fuerzas de la naturaleza.
Y de repente, la quietud, el sosiego de los jardines rebosantes de frescura. Es momento reflexión, de un alto en el camino, antes de continuar nuestro viaje.
Sintra. Qué grandeza la del hombre que sabe construir maravillas en consonancia con la naturaleza. Paseas por sus calles y percibes el misterio de lo que queda por llegar. Y súbitamente, emerge el Palacio de la Pena. Me encuentro frete a él, el palacio de los sueños de mi niñez. Me traslado a mi mundo de fantasía. 
Continuamos nuestra aventura. No cesamos de descubrir insólitas historias en nuestro periplo.
Y el fin de nuestro viaje; una explosión de sentimientos al escuchar el Fado que los portugueses cantan desde el corazón.

Marie-Laurence Maillot - Ile de la Reunion
L'après-midi nous ça va visité le jardin botanique tropical . Devant l'entrée mi ferm' mon z'yeux pou prend' mon souf' et mi commence à avancé doucement , doucement. Le mot tropical i rappelle à moin les plantes de mon île tropical' : l'île de la Réunion. Mi ouvr' mon z'yeux et là mi rest sans voix devant l'immensité du jardin. Mi avance et là moin lé face à un ficus, baobab géant ; sak la Réunion lé pas comm' ça du tout. Les branches s'étalent à perte de vue. Les racines servent de siège pour les européens qui se fait une photo de groupe, question d'immortaliser l'instant. Mi avance 50 mètres et tout d'un coup , trois canards qui cancanent « coin coin » i rappelle à moins mon enfance quand mi partais voir ma grand-mère à Saint-Philippe. Té un canard comm' ça que ma grand-mère i faisait un carry pou le midi et les images tous les cousins et cousines autour de la table i revient dans ma tête. Le temps i passe mais la mémoire lé la et c'est au Portugal que tout y revient dans mon tête ! Mi continue et quand mi lève mon têt' le lambrequin de mon enfance ... au Portugal ! Les mêmes qui décoraient les maisons du village de mon enfance. La seule différence c'est la couleur blanche chez nous au lieu du vert à Lisbonne. Et là mi revois la maison de ma grand-mère chez qui mi allais pou retrouve mes cousins et cousines pour Noël et Pâques. Quelle merveille ce partage des idées qui permet de rendre éternel et intemporel ce qui nous entoure ! Et là, notre formatrice i parle à nou du Kapok, gousse du coton, et de nouveau une image de ma jeunesse i revient dans ma mémoire : le pied de coton dans la cours de mon enfance.

Marta Cristobal - Espagne 
Y al despertar…! La naturaleza transmite una sensación de calma con su verdor, esplendor y voluptuosidad.
Sus formas caprichosas. Exhuberancia y explosión de color y calor.
Esplendor del imperio y declive (inicio y final). 
Su papel en la Historia con los descubrimientos y los grandes personajes desde poetas, pensadores, navegantes y Reyes. 
Su patrimonio artístico y cultural forjado en piedra y mármol, nos contagia cierto sentimiento religioso y nos invita al recogimiento. Riqueza artística y cultural
El Imperio y sus Colonias, el inicio y el fin. Esplendor y declive. Su papel en la Historia.  
Y el gran río, el Tajo, que nos cautiva y está presente en la vida diaria de la ciudad, testigo de diferentes momentos históricos, del partir de navíos y carabelas así como de navegantes y gente de mar.
Lisboa, llena de contrastes, desigualdades y desniveles, explosión de colorido, aromas, culturas, tradiciones populares. Ciudad acogedora y amable con el visitante y ala cual siempre querrás regresar una vez más. 
Recordar a Vasco de Gama, Camoes, José Saramago y tantos otros.  
Adiós Belem, Chiado, Estación del Rossio y Barrio Alto. 

Mihaela Sfarleaza Florentina - Roumanie 
Viaţa, la fel de frumoasă ca o briză a dimineţii, la fel de colorată precum pânza unui maestru, la fel de imprivizibilă ca desenul unui copil, plină de imagini, priviri furate şi imagini prinse peste umăr. 
Lumina, o baie de căldură şi speranţă. Cine aş fie eu fără verde, un copac fără viaţă, sau fără albastru, o mare fără armonie sau fără roşu, o dragoste pierdută fără pasiune.
Aceasta este povestea privirii mele, a lumii mele, a întregii mele fiinţe.
O noapte Valpurgică care refuză să mă lase să evadez dintr-o lume a întunericului şi a fricii.
Umbrele au devenit prietenele mele cele mai bune căci toată vanitatea curcubeului a dispărut demult.
Sfârşitul sau doar începutul? Viaţa şi moartea încep şi se termină în acelaşi punct al cercului. Nu, niciodată un sfârşit, doar un colţ , o cotitură, pe care trebuie să o iau  doar pentru a deschide coperta unei noi poveşti , a unei noi lumi unde galbenul este atât de intens încât pot să-l simt arzându-mi pielea şi albul este atât de rece că mă face să îngheţ , unde copacii şi iarba sunt atât de aproape încât îi simt soptindu-mi.
Sunt propriul meu pictor, de acum, aşa că, feriţi-vă căci culorile mele sunt atât de strălucitoare încât s-ar putea să vă uimească pe voi, cei care nu vedeţi dincolo de ochii voştri!

José Ignacio Andújar Cantón - Espagne 
Al amanecer abrió los ojos y contempló un mundo de sensaciones hasta ahora prohibidas, un mundo en el que los colores se mezclaban con los olores, los sabores eran degustados junto con los sonidos, el tacto acariciaba superficies jamás holladas.
Los árboles, que se alzaban jugando con las nubes, cubrían las doradas piedras de ciudades perdidas y soñadas. Las aves de mil colores lanzaban sus gritos reflejadas al sol sus plumas mecidas por el viento. El navegante, recién arribado a lejanas tierras, comparó el oscuro y uniforme gris de su reino con las cantarinas ropas de quienes le recibían ofreciéndole su bien más preciado, una franca sonrisa. Parangonó los céreos rostros de sus conciudadanos con los broncíneos cuerpos que danzaban entre las ensoñadoras aguas de ríos sin nombre. Descubrió nuevas religiones con nuevos dioses. Conoció aldeas que contemplaban el firmamento como una frontera inalcanzable. Este viajero, al regresar a su tierra, soñó que no había abierto los ojos y que no había franqueado el territorio de cálidos habitantes, sensación que desapareció al recordar la multitud de sensaciones que le asaltaban al volver a cerrar los ojos.

Ileana Antonescu - Roumanie

Mă aflu pe malul fluviului Tejo… În jurul meu, doar liniștea adâncă, tulburată în răstimpuri de murmurul valurilor, de foșnete și de glasuri mărunte. Privesc întinderea albastră, în curgerea sa neostoită și am viziunea trecerii ireversibile a timpului, a vieții, cu momentele sale de înălțare și de cădere…          

Dintotdeauna am fost pasionată de lecturi și de călătorii… Dacă lecturile au fost în special ale copilăriei și ale adolescenței, călătoriile au prins contur și s-au concretizat când am devenit adult. Atunci abia am cutreierat România în lung și-n lat, primind adevărate lecții despre demnitate, curaj, armonie, statornicie. Am constatat, însă, că până să depășesc prima oară granițele țării, eram precum Antigona, închisă în grota neagră ca noaptea, limitată în dorința mea de cunoaștere și de înțelegere a rosturilor vieții. Simțeam cum o lume întreagă, fără chip, fremăta aproape de mine, dar nu mi-o puteam nici măcar imagina, fiindcă nu o privisem niciodată prin ferestrele sufletului meu…

Acum, iată, sunt în Lisabona și mă pot bucura de atingerea mătăsoasă a ierbii din Grădina Botanică, de parfumul dulce-sărat al aerului din preajma fluviului Tejo, de acordurile răscolitoare ale melodiilor fado, de gustul inegalabil al doradei și al tradiționalei Pastéis de Belém. Dar, mai ales, văd! Văd grandoarea Mănăstirii Jeronimo și simplitatea Turnului Belém, demnitatea arborilor tropicali și infinita ingeniozitate expusă în Muzeul Azulejo, imensitatea albastră a oceanului la Cabo de Roca și măreția palatelor Sintra, Pena. Natura și cultura se îngemănează, într-o deplină armoni!

Laima Zeringienė, Lituanie

Baltas miestas

Šviesa. Ryški-balta-akinanti...ir neapsakomas, bet paprastas grožis. Tai Lisabona. Neišpaikinta prabanga su fajanso akordais. Šilčiausią dieną tai gaivina, ramina sielą, o vėjas lydi tavo žingsnius, žengiamus ornamentuotais šaligatviais. Vaizdai mainosi – kylant į miesto kalvas, stogų raudonis glosto žvilgsnį, o Tažo mėlis vėsina bent iš tolo. Gali užuosti Atlanto bangų kvapą. Ornamentai persipina su gardžiais Lisabonos virtuvės kvapais. Neatsilaikau pagundai ir įeinu vidun. Ir vėl azulejo azulejo azulejo –tarsi dainos priedainis lydi mane.

Štai atidunda trankusis, įveikiantis senamiesčio kalvas 28-as tramvajus ir aš dardu juo, o siaurutės gatvelės keičia viena kitą. Iš langų man mojuoja džiūstančių skalbinių eilės, žvilgsniu palydi vietiniai, gyvenantys jiems įprastą, o man – paslaptingą –gyvenimą.

Na štai, aš jau Belem rajone, kur Jeronimo vienuolynas, ypač jo vidinis kiemas, mane visiškai apžavi – pašiurpsta oda, nes gotikos detalių puošnumas jau gniaužia kvapą. Gaivina tik Tažo upės mėlis ir švelnaus vėjo gūsiai, pasiekiantys mane nuo Belem bokšto bei Tropinio botanikos sodo pavėsis.

Labai labai gera.